din vechi uitate timpuri
povestea mea voiesc a spune
altceva nu mai am a face
şi cu gandu’-ntrun poet
îmi descarc cuvinte grele
şi mă tem că scriitorul
ce de poet a fost ales
să nu înnebunească
în momentu’ când cerneala
pe hârtie s-o-mprăstia
formă luând cuvintele
ce-n mine secole au stat.
şi de-a fi să-nebunească
câtuşi de puţin îmi pasă
că de-a mea poveste
scrisă nu va fi
în mine or muri cuvintele
că nu mai ştiu cum viul grai
e pe acest pamant
şi povestea incepe aşa …
e rece tronu-n care stau
e mult prea rece
e mai rece decât gheaţa
e atât de rece piatra
încât îmi suge viaţa .
stau singur şi mă-ntreb
unde mi-s duşmanii şi părinţii
unde mi-s şi fraţii, unde is surorile
unde mi amorul şi cu patria ?
stau singur pe-acest tron
ce e atât de rece
stau singur şi nu uit
de cât timp singur stau …
în cap acum îmi creşte
o minunată iarbă
şi la fel de repede cum creşte
ea şi se ofileşte,
şi am acum eu plete,
veştede verdeţuri
şi de-ar bate vântu-n sala
cu el şi ale mele plete or pleca …
stau singur şi mi frig
pe tronu-mi-ngheţat
şi dau ca să mă mişc
da-n loc mă ţine prafu’
ce pe mine-i aşternut
şi deloc nu mă mai lasă
să mă mişc acum.
şi dau cu mâna a prinde
ce-n vremuri sceptru îl numeam
dar mâna mea e moartă
iar degetele inutile-mi sunt …
stau singur pe acest tron
şi sala o măsor,
e goală şi pustie sala mea regală
nici urmă de fiinţa
doar statui blocate
ce ele odinioara
mareţia-n ţara mi-o cântau …
e atât de negru totu’
şi nu prea descifrez
ce fel de plante moarte
natura în dar făcuse
sălii mele mari;
e frig, e întuneric
şi lumânările mi-au cam murit
şi-au dat ultima suflare
când eu viu încă eram.
stau acuma singur pe tronu-mbătrânit
stau şi nu mai văd, ce alteori
pe mine om m-alcătuia,
nu mai văd fina mea piele
pe care amorul mi-o mângâia
nu mai văd gingaşele mâini
cu care regina mi-o atingeam
nu mai simt carnea de pe oase
nu mai am bătaie-n piept
mi s-a ofilit şi suflul
mi-a secat pâna şi mintea.
tot ce simt acum
sunt aste oase albe
ce-n timp au rezistat
şi printre care doi păianjeni mici
castel ei îşi făcură,
şi am în craniu cuib
de-un şarpe veninos
şi el cand se hrăneşte
prin ochii mei ţâşneşte,
şi-n locul de stomac, alte fiinţe rele
casă îşi făcură şi nu mai am puterea
de-a le izgoni.
mi nepuţina mare în faţa acestui timp
care din mine mult s-a mai servit.
îmi pare mult prea rău
că lângă mine, draga mea soţie
de mult ea nu mai şade.
am alungat-o şi pe ea şi pe copii,
pe toţi ce slujitor numele-l purtau
în noapte i-am nenorocit,
iar breazele armate eu le-am înecat.
din patrie, a meu mândru popor
pe tot l-am izgonit.
şi acuma singur stau, pe îngheţatul tron
vă zic eu să nu staţi prea supăraţi pe mine
că mai marile nebunii, prin corpu-mi treceau.
dar oare ce mai contează
să spun eu asta acum
când tot ce paşte-n ţară
e timpul nemilos,
ce rol mai are acum, linişte să caut
când eu doar un schelet
îs pe tronu’ ăsta mare.
zburaţi din mine gânduri
de linişte şi amor
căci eu pe veşnicie
blestemat am fost, să stau pe acest tron
care atăt îmi e de rece
încat şi spiritu-mi-ngheaţa.
de pe astă lume
este un drac mai rău ca mine
sau înger nemilos
rogu-i eu acum
sfărşitul ţarii, tronului şi-al meu
să îl ofere,
şi pe acest pământ, să nu mai fie nimeni
asemeni mie, că sufletu de om
nu e facut să-ndure, ce chinuri blestemate
pe mine au crescut
ce boli îngrozitoare milenii am văzut
nu e normal de fel, ca omu’ atât să-ndure
şi nici dupa ce el
în moarte se găseşte
nu ar trebui să ştie
de viu au mort a fost
asemenea-ntrebare
doar filozofi nebuni in viata
ar trebui ca să îşi pună.
eu prea mult timp am stat
în blestemu-mi ăst’ urât
şi jur că de-aş putea scăpa
omorându-te pe tine
fără multă vină-n grabă
eu aş face-o.
normal ce zic nu e,
şi nu va fi în veci
dar tre să fiu şi eu
măcar acum odată, înţeles.
a sosit şi timpu
ca eu să vă vorbesc
de cele-n ce m-am plans
câteva rânduri mai sus
să ştie fiecare ce orori
îl spionează, de ca mine face.
aşa că cititor, ce tu-n prezent
pe aste rânduri ochii ţi aşterni
doresc a-ţi spune, că tronu’ …
temniţă-ncă-mi este
şi cu secunda ce nemilos în oră bate
tronul tot mai rece mi se face .
şi nu ştiu cât de rece mai poate deveni
ah, trebuie cuvântul ce-l aştern
de adio ca să fie.
că-n faţa mea minune, două făpturi
mi se ivesc
unu-i drac şi tare-i rau
altu-i înger şi cu groaza mă priveşte
cred ca au venit, sfarşitu-n tavă
să mi-l pună
de bucurie nu mai pot
şi inima în piept de aş avea
în plâns ar izbucni …
dar blestem pe capul meu
că au venit a-mi spune
căci pentru ale mele fapte
în sânge scăldate
s-a unit si iad şi rai
pedeapsă să-mi croiască
şi-mi spuseră amândoi
pe-un ton atât de sumbru
încât şi tronu-mi tremură,
cum că, eu, pe acest pământ
cât timp fiinţă vie
cu suflu’ şi suspin a fi,
de veghe am să rămân
în tronul mult prea rece prins.
aşa că cititor îţi spun acum adio
până-n ziua morţii tale …
adio dar de veghe eu mereu rămân.
