Prolog
E vrerea mea acum, să nu mai îmi aştern cuvintele-n poeme, în versuri, în rime, în mii şi mii de triste poezii, eu vreau acum
cuvântul, să-l scot din mine şi pe foaie să-l zăresc, nu în mine, nu pe mine, nu prin mine.
I
Draga mea, stau iarăşi ca să scriu că-mi bântui gândurile toate şi foaia goală o privesc şi-ntre liniile-mbătate chipu-ţi creşte şi răsare viu ca soarele-n noapte, şi-n neputinţa-mi trebuie din nou pe tine-n rânduri să te-aştern, aşa că iartă-mă de ale mele-ntristate picturi, te-or ofensa-n vreun fel sau altul. Să ţii minte tu mereu căci în umila lor postură, cuvintele nu te mai descriu, sau de ţi se pare imposibil ce oi cere, iartă-mă. Cum prologu-mi şade-nscris pe foaie, lasă-mă te rog acum, plânsu-mi să înceapă, să se scurgă tot din mine, să mă vadă în final, soarele, şi să ştie chiar şi el, beat cum m-a gasi, că nu mai am cuvinte.
Iubeşte-mă, te rog, pâna ce inima în pieptu-ţi minunat a da ca să plesnească, fă-mă cel mai bun, cel mai bun, pe mine fă-mă, ţine-mă-n braţe până când… până când în piatră, floarea dă să crească, sau când din ape vor ieşi nevrotice scântei, şi apele din lumea toată-n flăcări să se scalde.
Iubito, descărnează-mă de gânduri şi taie cu satâru-n mine, scobeşte orice urmă de uman, fă-mă inuman, fă-mă rogu-te neom, că-s prea multe în mintea mea şi-mi zbiară tâmplele mereu că dau să îmi erupă.Transformă-mă, distruge-mă, aruncă-mă-n valurile mării, izbeşte-mi tâmplele ce stau să-nebunească, izbeşte-le de vânturi reci şi aruncă-n pieptu-mi dezvelit, sloi de gheaţă ascuţit. Dă-mi bucăţi de fier în dimineţi să beau, fă ce vrei cu mine, rupe-mă, omoară-mă, naşte-mă, iubeşte-mă, fă ce vrei cât timp în braţe tu mă ţii. Strânge-ma în pumnul tau, striveşte-mă, ofileşte-mă, seacă-mă, rupe-mă, orice vrei a face, nu contează, căci în pumnul tău, îmi e palatul meu acum. în pământ de-o să mă bagi, de acolo o să ies, în ape de mă-neci, înotand revin la tine, foc să-mi dai şi cu apa în care tu, adineaori mă înecai, pe trup, de foc o să mă şterg. Fii tu corpul, ia tu trupul meu, rupe-l, striveşte-l, mii şi mii de părţi să-l faci, e al tău acum.
Din toate, lasă-mi mie ochii, să te pot privi în dimineţile de sâmbătă, dupa grele nopţi de certuri, în care-ţi căutam suspinul la ore-ntunecate, să-ţi văd cearcănele-mplântate-n delicata-ţi faţă şi să citesc în ele “dragul meu, eu te iubesc “.
Mai lasă-mi buzele şi gustul, să-ţi sărut durerile, să-ţi gust… să-ţi gust buzele uscate după grele zile-n lume, când în pat ne-om alina tăcerea.
Mai lasă-mi braţele, să-ţi mângâi pântecul, insula nenăscuţiilor mei fii, dar de vrei şi ţi-e neapărat, ia-mi şi ochii, ia-mi şi gustul, buzele, totul. Ia tu totul, fii tu egoistă, sunt eu destul de bun pentru ambii la un loc. Ia tu totul, ce mai contează, cât timp sunt al tău, nu am nevoie, nu am, nu am deloc nevoie, eu de mine. Ţine-mă ascuns în sânul tău, ocroteşte-mă şi fă-mă să rezist, să rezistăm…
Să fim propriul nostru timp, să murim când vrem, să-nviem după cheful nost’ idiot, să-ţi fiu sângele ce-ţi cântă-n vene, aerul ce-ţi umflă pieptul, apa ce te ţine-n viaţă, cerul ce te ţine-n braţe. Fii tu eu, c-am să fieu eu, tu, sau hai mai bine să nu mai fie nici eu, nici tu, nici noi, ci să ne facem propriul nostru pronume, să nu stăm noi în verbele şi substantivele lor, să nu fim doar epitete, metafore, adjective şi fel şi fel de exprimări, să fim noi limba noastră, s-avem tot ce nu au ei, şi ce au ei deloc să nu avem, şi-ai să vezi cât de răi or să fie toţi cu noi, dar degeaba, căci noua, nu o să ne pese, sus în casa noastră dintre nori, nici om, nici animal, nici zeu, nici nimic pe astă lume nu o să ne rănească.
Te iubesc, te-am iubit, şi te voi iubi. Te iubesc şi nu mai ştiu cum să o spun. Cuvinte noi aş vrea să scriu, înţelesuri noi doar să-ţi dau, în feluri nedescrise şi să-ţi zic mereu în somn ” Mulţumesc că tu exişti, mulţumesc că eşti aici “
II
Mi-e vorba mult prea dulce pentru ora-n care scriu, şi oricăt de minunată şi superbă tu ai fi, ştiu că tot ce-am scris în prima parte, sfârşit îşi va găsi. Cum, cand, de ce şi unde, astea n-am cum să mai ştiu, şi nici n-aş vrea, dar iubita mea, în suferinţa-mi care aştern cuvinte, vreau să îţi declar că mi-ai distrus, lina-mi pace sufletească.
De-ar fi să mor, iubita mea, Dumnezeul meu inexistent şade martor mort pe foaie că din hăuri transpirate, în zbuciumata-mi grozăvenie am să-mi smulg din trupu-mi carnea, diavolului dar s-o fac, să mă lase să-ţi revăd chipul tău, atât de dulce, deşi nu ştiu de-aş îndrăzni să te mai ating vreodată, dupa ce oi fi, festinul larvelor furioase. Din cavou, nimeni să nu mă scoată, nimeni n-o să aibă cheia, căci doar tu ştii a şoptii, inimii să-mi bată.Ah, şi rogu-te a nu muri cumva-naintea mea, c-atunci eu nu am cum să mai fiu. Să-mi ştiu iubirea mea pierdută, între anii turbulenţi, să ştiu că-n veci ai să pluteşti pe-ale îngerilor pene, de negăsit, de negăsit. Mi-e frică să te mai iubesc, când ştiu ce reprezinţi. Să mor acum, să mori tu oare, nu ştiu care ar fi mai bine. Ce mai contează acum, e târziu, şi degetele-mi sunt băute, vocea-mi joacă feste şi mă urcă-n culmi străine. Scriu, citesc, vorbesc şi beau, toate eu le fac că somnu-mi mi-a fugit din pat, a plecat mârşavu-n noapte şi e de negăsit. Sunt singur şi te scriu pe foaie, m-am săturat să tot fiu singur, eu un cuvânt ce nu aş vrea să il mai scriu.
Eu nu ştiam ce-i aia deprimare, tristeţe au melancolie, nu ştiam că-n lume încă mai există atâta singurătate, nu ştiam că e posibil ca Romeo, adevăru’ să-l fi spus. Pot iubito, să-mi omor fiicele şi fii-n zeci de alte trupuri, să mă plimb în târfele oraşului, şi tot nu ar conta. Tu mi-ai dat singurătate, m-ai învăţat să iubesc, m-ai învăţat să plâng, să beau, să sufăr şi să strig. M-ai învăţat cum să trăiesc în permanenţă cu durerile ce le provoci. Tu nu eşti floare, nu eşti înger, nu eşti om şi nu eşti demon, nu ştiu ce naiba eşti, cert e că te iubesc !
III
De vreodată, vei simţi nevoia de a mă cunoaşte, caută-mă-n ochii naivilor copii, în râsul lor curat, în plânsul lor, atât de inocent, caută-mă-n fiecare frunză ce-şi dă duhul când toamna-şi bagă ghearele în viaţă, caută-mă-n rozele ofilite, ce plutesc alene în brizele sarate, scoate-mă din valurile mării şi reclădeşte-mă-n nisip. De vrei tu a mă cunoaşte, caută-mă-n pântecele mamelor ce născare stau să dea, în gesturile galante dintre primele iubiri, caută-mă-n umedele respiraţii, când iubiţii dragostea şi-o-mpărtăşesc, de vrei a mă găsi, caută-mă, caută-mă-n cavoul ce tu mi l-ai făcut şi scoate-mă din mormântu-mi ce din lacrimi stă clădit.
Să nu-ţi pară rău iubito, că din viu, mort m-ai făcut, nu ne-a fost dat să fie, au fost alegeri prost făcute, acuma ai îmbătrânit, n-ai avut norocul meu, de a muri-n floare vârstei când încă eram cel mai minunat, eşti bătrâna acum, şi plâng şi ridurile de pe tine, viaţa ţi se scruge, dar eu, iubita mea, eu încă te aştept, mereu te-am aşteptat, asta m-ai învăţat cel mai bine-n viaţă, cum s-aştept să mă iubeşti.
Adio de la viaţa să îţi iei şi bine te-am găsit, în moarte noi să ne iubim şi să renaştem două lacrimi pe-un obraz nevinovat.
IV
Eu încă mai aştept, tu unde eşti ?
